Cardinalul Fernando Filoni despre misiunea sa în Irak (I)
12.08.2014, Roma (Catholica) - A duce solidaritatea Pontifului şi a întregii Biserici creştinilor din Irak, consideră Cardinalul Fernando Filoni că este misiunea sa de trimis personal al Papei Francisc în ţara din Orientul Mijlociu, unde va merge şi pentru a mărturisi propria apropiere faţă de cei cu care a „împărtăşit momente dificile” şi întreg poporului irakian, „care suferă zilnic” din cauza unei situaţii în care „s-au inserat acum forţe externe”. A doua zi după numirea pontificală, Cardinalul a vorbit despre aceasta într-un interviu acordat publicaţiei L’Osservatore Romano, în care trasează şi un bilanţ al activităţii sale de prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro. În continuare prima parte a interviului.
– Ce misiuni v-a încredinţat Papa în momentul numirii?
– Ca trimis personal al Sfântului Părinte duc solidaritatea Papei pentru aceşti fraţi şi surori, astăzi cei mai săraci, precum şi a întregii Biserici. Dar duc şi afecţiunea mea personală şi stima mea profundă faţă de fraţii şi surorile pe care i-am cunoscut când eram reprezentant pontifical, în urmă cu peste zece ani, şi cu care am împărtăşit momente dificile, împreună cu tot poporul irakian, care suferă aproape zilnic atentatele sângeroase care îl slăbesc.
– Aţi fost Nunţiu Apostolic la Bagdad într-o perioadă deosebit de dificilă pentru istoria ţării. O pagină dramatică de suferinţă pentru populaţiile irakiene, şi pentru creştini în mod deosebit, care astăzi ajung să trăiască o nouă experienţă dureroasă de conflict. Care este drumul care trebuie parcurs pentru a regăsi pacea pierdută?
– Trebuie să spun că în aceşti opt ani trecuţi de când am părăsit Irakul, într-adevăr nu a existat niciodată pacea. Nu putem să vorbim despre regăsirea păcii pierdute, pentru că de la invadarea Irakului, în 2003, au fost unsprezece ani de sânge, de migraţii forţate, de mare suferinţă din cauza atentatelor zilnice, a violenţei sectare, fie împotriva creştinilor, fie şi între sunniţi şi şiiţi. Şi cum se poate vorbi despre pace cu o situaţie politică ce nu a reuşit să găsească până acum calea înţelegerii? În această situaţie de slăbiciune, au crescut tendinţe aşa de puternic contrapuse încât să dea naştere la o conflictualitate zilnică, în care s-au inserat acum forţe externe şi s-au evidenţiat forţe latente de mult timp, subevaluate sau ignorate. Situaţia dramatică creată în zona Mosul este cea mai tristă experienţă a modului în care violenţe şi fanatism reuşesc să se impună, şi militar, în această ţară, frumoasă şi minunată, foarte bogată în cultură, dar în mod tragic fragilă de la crearea ei, în 1920. Pacea rămâne mereu un bine, înainte de toate de voit şi apoi de obţinut cu angajarea diferitelor componente ale ţării. Drumul este în întregime în urcuş şi presărat cu multe obstacole pe calea diviziunilor dintre sunniţi, şiiţi şi curzi, şi prin bogăţia izvoarelor energetice, obiect al ţintelor şi internaţionale.
– Situaţia dramatică a creştinilor are rădăcini vechi.
– Aşa este. Cu căderea imperiului otoman şi constituirea Turciei ca stat, mii de creştini – sirieni, caldei, asirieni, armeni, greco-ortodocşi sau greco-catolici – au fost ucişi sau expulzaţi. Supravieţuitorii au îndurat deportări, au înfruntat fugi şi muţi au murit de foame şi de boli. Între 1915 şi 1918 cinci Episcopi au îndurat martiriul, trei au murit în exil; din şaisprezece Dieceze catolice au rămas în viaţă trei; din cei 250 de preoţi, o jumătate au fost ucişi împreună cu numeroase călugăriţe. Delegatul apostolic Giacomo Emilio Sontag a fost ucis la Urmia. Apoi, în anii ’60, mii de creştini au fost expulzaţi în timpul revoltelor din Kurdistan, găsind refugiu la Mosul, în câmpia Ninive sau la Bagdad. Acum suntem la a treia mare persecuţie. Vor putea creştinii din aceste ţinuturi să aibă drept la propria casă, fiind cetăţeni stimaţi şi respectaţi, să aibă recunoaştere deplină a propriei demnităţi în ţinuturile strămoşilor lor?
– Recent aţi fost şi în Pakistan, altă ţară în care minoritatea creştină trăieşte o perioadă deosebit de dificilă, aşa cum se întâmplă din păcate în diferite ţări ale lumii. Pe baza experienţei Dvs, au crescut dificultăţile şi pentru misionarii care vestesc Evanghelia în aceste realităţi?
– Am fost în Pakistan la începutul lui noiembrie pentru hirotonirea noului Episcop de Faisalabad. Dorinţa de a fi prezent într-un moment fericit al recentei istorii zbuciumate a acelei Dieceze voia să fie un semn de încurajare, pentru noul Episcop, Mons. Joseph Arshad, şi mai ales pentru credincioşii din Faisalabad şi din Pakistan. De fapt i-am întâlnit şi pe ceilalţi Episcopi din ţară. Biserica este minoritară, fiind vorba despre o ţară în prevalenţă islamică, şi este puternic angajată în opera de mărturie evanghelică, în opera educativă, în opera de solidaritate, în sprijinul dat celor săraci şi, în contextul drepturilor umane, pentru toate minorităţile religioase. Aici faptul de a fi creştini cere generozitate şi uneori eroism. La fel trebuie spus pentru faptul de a fi misionari în această ţară. Există multe dificultăţi, mai ales din cauza formelor de fanatism care, însă, nu aparţin marii majorităţi a populaţiei. A fi creştini în acest context este o adevărată alegere de viaţă.
– Poate că şi pentru acest motiv Pontifului se pare că îi este la inimă Asia. Această atenţie faţă de continent constituie un stimulent pentru Propaganda Fide?
– Da, însă nu este un stimulent de astăzi. Un capitol nou în vederea evanghelizării continentului a fost deschis cu adunarea specială pentru Asia a Sinodului Episcopilor din 1998, după care a urmat exortaţia apostolică Ecclesia in Asia în 1999. Paginile din acest nou capitol sunt scrise în mod incisiv şi special de fiecare Biserică din acel continent. Bisericile asiatice au fost responsabilizate de opera de evanghelizare, motiv pentru care Congregaţia noastră misionară nu este unica entitate care se ocupă de continentul asiatic. Însă ea contribuie şi stimulează şi, putem spune, uneori integrează opera Bisericilor locale asiatice şi le susţine sub toate punctele de vedere: pastoral, juridic, economic, educativ şi aşa mai departe. În acest context, sunt foarte fericit că Asia este în mod deosebit la inima Papei Francisc, care, deja în al doilea an al slujirii sale petrine, călătoreşte acum în Coreea, şi apoi în Sri Lanka şi în Filipine (ianuarie 20015).
