Din meditațiile Papei la Calea Crucii: Îmbrățișați economia lui Dumnezeu într-o lume a algoritmilor
18.04.2025, Vatican (Catholica) - În meditațiile sale scrise pentru Calea Crucii din Vinerea Mare de la Colosseum – prezidată în această seară, 18 aprilie, de Cardinalul Baldo Reina în numele Papei Francisc – Sfântul Părinte explică faptul că, în fața unor economii inumane construite pe calcule și algoritmi, logică rece și interese implacabile, singura schimbare de curs este întoarcerea la Mântuitorul.
O cale oferită fiecărei ființe umane – o călătorie interioară, o reglare de conștiință, oprindu-se asupra suferințelor lui Cristos pe drumul spre Calvar. În meditațiile sale la Calea Crucii, Papa Francisc arată că aceasta este într-adevăr coborârea pe care Isus a întreprins-o „spre această lume pe care Dumnezeu o iubește” (Stațiunea a II-a). Este, de asemenea, „un răspuns, o acceptare a responsabilității” de către Cristos. Cel care, „bătut în cuie pe cruce”, mijlocește, plasându-se „între părțile aflate în conflict” (Stațiunea a XI-a), și le duce la Dumnezeu, pentru că „crucea Sa dărâmă ziduri, anulează datorii, înăbușe judecăți, stabilește reconcilierea”. Isus, „adevăratul Jubileu”, dezbrăcat de hainele Sale și dezvăluit chiar și „celor care îl privesc murind”, îi privește „ca pe niște iubiți încredințați de Tatăl”, arătându-și dorința de a ne salva „pe toți, pe fiecare” (Stațiunea a X-a).
Economia lui Dumnezeu
Papa Francisc ne invită să ne eliberăm de propriile noastre scheme și să înțelegem „economia lui Dumnezeu”, care „nu ucide, nu aruncă și nu zdrobește. Este smerită, fidelă pământului” – și să urmăm calea lui Isus, cea a „Fericirilor”, care „nu strivește, ci cultivă, repară și protejează” (Stațiunea a III-a). Cu toate acestea, este „economia divină” (Stațiunea a VII-a) – atât de diferită de economiile de astăzi „de calcul și algoritmi, de logică rece și interese implacabile” – cea asupra căreia se oprește Sfântul Părinte. Pentru umanitate, Cristos a acceptat crucea, iar greutatea ei vorbește despre suflarea Duhului, „care este Domnul și de viață dătătorul” (Stațiunea a II-a). Noi, dimpotrivă, „rămânem fără suflare din cauza evitării responsabilității”. Dar, îndeamnă Papa, „ajunge să nu mai fugim și să rămânem în compania celor pe care ni i-ai dat, în situațiile în care ne-ai așezat”; numai atunci încetăm „să fim prizonieri” ai noștri. Ceea ce ne împovărează cu adevărat sunt „egoismul” și „indiferența”.
Rugăciunea oamenilor în mișcare
În introducerea sa la cele 14 Stațiuni, Pontiful scrie că în pașii lui Isus spre Golgota este reconstituit „exodul nostru spre un pământ nou”, pentru că Cristos „a venit să schimbe lumea”, iar noi trebuie la rândul nostru „să schimbăm direcția, să vedem bunătatea urmelor Sale”. Astfel, „Calea Crucii este rugăciunea oamenilor în mișcare. Ea perturbă rutina noastră obișnuită.” Este o cale costisitoare în „această lume care calculează totul”, în care „gratuitatea are un preț scump”. Cu toate acestea, „în dar”, observă Papa, „totul înflorește din nou: un oraș împărțit în facțiuni și sfâșiat de conflicte se poate îndrepta spre reconciliere; o pietate aridă poate redescoperi prospețimea promisiunilor lui Dumnezeu; și o inimă de piatră se poate transforma într-o inimă de carne”.
Libertatea umană
Condamnarea la moarte a lui Isus îndeamnă la reflecție asupra „interacțiunii dramatice a libertăților noastre individuale” (Stațiunea I). Din încrederea irevocabilă cu care Dumnezeu se pune „în mâinile noastre”, aducând o „neliniște sfântă”, pot izvorî minuni: „eliberarea celor acuzați pe nedrept, discernerea complexității situațiilor, contracararea judecăților care ucid”. Cu toate acestea, rămânem „prizonieri” ai rolurilor de care ne agățăm, temându-ne de inconvenientele unei schimbări în direcția vieții noastre. Adesea lăsăm să ne scape posibilitatea Căii Crucii. Cristos, „tăcut în fața noastră în fiecare soră și frate expus judecății și prejudecăților”, ne provoacă – dar o mie de motive („argumente religioase, chichițe juridice” și „așa-numitul bun simț care evită implicarea în destinul altora”) ne trag de partea lui Irod, a preoților, a lui Pilat și a mulțimii. Totuși, Isus nu se spală pe mâini; El iubește „în tăcere”. În Stațiunea a XI-a, bătut în cuie, El „ne arată că în orice împrejurare există o alegere de făcut” – „realitatea uimitoare a libertății noastre” – în timp ce îi asistă pe ambii infractori, lăsând să treacă insultele unuia și întâmpinând pledoaria celuilalt, mijlocind chiar pentru cei care îl răstignesc: „Tată, iartă-i, pentru că nu știu ce fac”.
Căderea și ridicarea
La a treia Stațiune, Isus „cade pentru prima dată”, noi învățând despre „Calea Crucii că este trasată aproape de pământ: cei puternici se retrag din ea, tânjind după cer. Cu toate acestea, cerul atârnă jos, iar noi îl putem găsi chiar și în căderile noastre”. La a doua Sa cădere (Stațiunea a VII-a), Cristos ne arată „căderea și ridicarea din nou; căderea și ridicarea din nou”, aventura umană a păcatului și a convertirii. „Ezităm, ne rătăcim, ne pierdem”, dar experimentăm și bucuria – „bucuria noilor începuturi, bucuria renașterii”. Oamenii sunt „confecționați” – amestecuri unice de har și responsabilitate. Isus, făcut „unul dintre noi”, nu s-a temut să se împiedice. Noi, însă, ne ascundem adesea căderile, respingând calea aleasă de Cristos. Economia lui Dumnezeu, în care „nouăzeci și nouă contează mai mult decât unul”, este inumană: lumea de astăzi este construită pe o astfel de logică „a calculelor și algoritmilor, a logicii reci și a intereselor implacabile”. „Economia divină”, în schimb, „este diferită”. Întoarcerea la Cristos, care cade și se ridică, este „o schimbare de curs și o schimbare de ritm – o conversie care ne redă bucuria și ne aduce acasă”.
Ca cireneni
Cu Simon din Cirene (Stațiunea a V-a), întorcându-se de la câmp, „au pus crucea pe el”, ilustrând modul în care putem da de Dumnezeu pe neașteptate. Deși Simon nu a cerut crucea, el a purtat-o. Jugul lui Cristos este plăcut și povara Lui este ușoară, iar Lui îi place ca să ne implice în lucrarea Sa ce „ară pământul pentru ca el să poată fi semănat din nou”. Avem nevoie de această ușurință surprinzătoare. Fără Dumnezeu, truda este în zadar; „pe drumul crucii, noul Ierusalim se ridică”.
Femei de-a lungul drumului spre Calvar
Stațiunile IV, VI și VIII evidențiază femeile: Maria, Veronica și fiicele Ierusalimului. Ucenicia Mariei „nu este un sacrificiu, ci o continuă descoperire”. Ea, „primul discipol”, arată că „la Dumnezeu, cuvintele sunt fapte, promisiunile sunt realități”. Vălul Veronicăi poartă chipul lui Cristos – dovada „deciziei Sale de a ne iubi până la ultima suflare, și chiar dincolo de ea”, pentru că „iubirea este la fel de puternică ca moartea”. Iar fiicele Ierusalimului, încurajate să plângă, sunt îndemnate să plângă „pentru ele însele și pentru copiii lor”, pentru că coexistența noastră rănită, lumea noastră distrusă cere „lacrimi care să fie sincere și nu doar superficiale”
Isus este printre cei care speră
La Stațiunea a XIII-a, Iosif din Arimateea, „un om bun și drept… care aștepta cu nerăbdare împărăția lui Dumnezeu”, ia trupul lui Isus. Cristos este „în mâinile cuiva care continuă să spere, unul dintre cei care refuză să creadă că nedreptatea prevalează întotdeauna”, oferind „mari responsabilități”, încurajându-ne. În fine, la Stațiunea a XIV-a, tăcerea din Sâmbăta Sfântă: „Învață-ne cum să nu facem nimic în acele momente când ni se cere doar să așteptăm. Învață-ne să fim sensibili la anotimpurile pământului.” Isus, „pus în mormânt”, împărtășește condiția noastră umană, coborând în adâncurile de care ne temem, învățând odihna, anticiparea și pregătind întreaga creație pentru pacea învierii.
Rugăciune de încheiere
„Slăvit să fii, Domnul meu.” În cântecul Sfântului Francisc de Assisi, casa noastră comună este o soră care strigă din cauza răului pe care i l-am provocat. „Frați și surori cu toții”, scrie Papa, invitându-ne să fim marcați de aroma Evangheliei: „El ne-a iubit, scria Sfântul Paul, pentru a ne face să înțelegem că nimic nu ne poate despărți vreodată de această iubire”. „Am parcurs Drumul Crucii. Ne-am întors spre iubirea de care nimic nu ne poate despărți vreodată. Acum, în timp ce Regele doarme și o mare tăcere coboară peste tot pământul, să ne rugăm, în cuvintele Sfântului Francisc, pentru darul convertirii sincere: «Dumnezeule preaslăvit și glorios, aruncă lumina Ta în întunericul inimii mele. Dă-mi credință dreaptă, speranță fermă, iubire perfectă și umilință profundă. Dă-mi, Doamne, înțelepciune și pricepere, ca să pot face adevărata și sfânta ta voință. Amin.»”
