Cardinalul Gianfranco Ravasi: Poruncile
25.03.2025, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut de curând cartea Poruncile, scrisă de Cardinalul Gianfranco Ravasi și tradusă în limba română de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 100 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei. Autorul își prezintă astfel lucrarea:
„Înțeleg de ce Cele Zece Porunci sunt atât de clare și lipsite de ambiguitate: ele nu au fost redactate de o adunare.” Dincolo de ironie, această glumă a omului de stat german Konrad Adenauer (1876-1967) surprinde prima impresie pe care o are oricine atunci când se confruntă cu Decalogul, și anume stilul lapidar atât din punct de vedere material, cât și formal. Material, pentru că Biblia nu ezită să ne reamintească faptul că aceste cuvinte au fost scrise pe cele două plăci de piatră gravate chiar de degetul lui Dumnezeu (Ex 31,18). Formal, pentru că imperativele apodictice care alcătuiesc diferitele precepte sunt atât de esențiale, clare și explicite, încât nu există loc de echivoc sau de scăpare.
Tocmai ca urmare a acestor calități, poruncile au fost deseori privite cu spaimă sau supărare. Pentru a da câteva exemple, să ne gândim la istoricul oficial al Societății lui Isus din secolul al XVII-lea, iezuitul Daniello Bartoli (1608-1685), care avertiza: „În același pumn, al cărui deget a sculptat Decalogul legii în tablete de piatră, Dumnezeu ținea un mănunchi de fulgere”. Pe de altă parte, André Gide (1869-1951), scriitorul francez polemic cu originile sale creștine, în poemul său în proză „Hrana pământească” (1897), s-a dezlănțuit împotriva poruncilor, reproșându-le că i-au „amorțit sufletul”. În realitate, așa cum vom demonstra în aceste pagini, Decalogul, în ciuda aparenței sale stilistice, nu este o litanie monotonă de interdicții.
Sub povara negativului, a interdicției amenințătoare, a condiționării socioculturale, se află proiectul unei umanități morale și religioase care recunoaște misterul divin fără a-l modela pentru propria utilizare și consum; care respectă și venerează transcendentul, care îl descoperă pe Dumnezeu ca persoană, care se angajează în societate în favoarea vieții, a căsătoriei și a familiei, a libertății, a demnității umane și a plenitudinii existenței pentru fiecare prin disponibilitatea bunurilor. În practică, Cele Zece Porunci sunt zece cuvinte de „nu” pronunțate în mod preliminar, pentru ca apoi să fie transformate în zece „da” în existența personală și socială a omului.
Desigur, este necesar – tocmai din cauza acestei deschideri care stă la baza fiecărei porunci – să declinăm în mod dinamic Decalogul, aplicându-l la complexitatea experienței umane, la evoluția sa. Așa cum vom avea ocazia să arătăm, preceptele individuale nu sunt porunci cristalizate, ci căi de viață, călăuze pe drumul existenței.
Pentru mulți, este poate doar o palidă amintire „catehetică” a adolescenței, peste care s-a așternut vălul uitării și al nestatorniciei. Cu toate acestea, ea are încă o forță proprie, care se ramifică nu numai în impulsul moral religios, ci și în alegerile etice naturale. Adjectivul „natural” nu se referă atât de mult la un model ideal al naturii umane, ci Decalogul este, chiar dacă pe o cale mai concretă și mai existențială, un proiect de viață legat de universalitatea ființei de bărbat și femeie. Tocmai din acest motiv, majoritatea imperativelor Decalogului pot fi urmărite, în forme diferite, până la Babilon sau Egipt, adică până la alte civilizații și culturi. Dar calitatea ultimă a Decalogului rămâne cea religioasă, și nu atât pentru că se impune respectarea Sabatului ca expresie a cultului față de propriul Dumnezeu, ci mai ales datorită primei porunci care este o alegere spirituală precisă și pentru cadrul general care este cel al legământului dintre Israel și Domnul său.
În comentariul nostru, așadar, vom merge ca pe creastă, continuând să ținem cont de dimensiunea religioasă a acestor porunci, chiar și atunci când ele iau calea istoriei, a socialului și a eticii comune, dar ilustrând și energia universală pe care o conțin, astfel încât să fie un fel de stea polară până și pe cerul „laic”, și un răsfăț al prezențelor divine pentru mulți agnostici sau atei.
