Pr. Pasolini: Vrem să rămânem oase uscate sau să ne lăsăm reanimați de viața adevărată?
12.03.2025, Vatican (Catholica) - În a patra meditație de la exercițiile spirituale predicate Curiei Romane, a cărei sinteză o propunem, călugărul capucin subliniază că Dumnezeu nu așteaptă moartea noastră pentru a ne dărui viața veșnică, ci o oferă deja în prezent, dacă îl primim pe Duhul Său.
Biblia descrie istoria umană ca o tensiune între promisiunea de viață veșnică și realitatea morții. Israel, cu fidelitățile și infidelitățile sale, întrupează această luptă, rămânând în căutare perenă a țării promise. Sfântul Paul vorbește despre om ca despre un muribund care trăiește (2Cor 6,9), exprimând paradoxul existenței. Între profeți, Ezechiel reprezintă această condiție în viziunea văii oaselor uscate (Ez 37): Israel apare ca un cimitir sub cerul liber, lipsit de viață și speranță. Dumnezeu poruncește profetului să vorbească oaselor, care se recompun și se îmbracă în carne, dar rămân fără viață până când Duhul său nu suflă asupra lor.
Această viziune nu se referă numai la întoarcerea din exil, ci reflectă condiția umană: adesea existăm fără a trăi cu adevărat. Oasele uscate simbolizează „prima moarte”, cea interioară, care se manifestă în frică, în apatie și în pierderea speranței. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Adam și Eva după păcat: trupul lor era viu, dar separat de Dumnezeu. Numai Duhul lui Dumnezeu poate reda o viață autentică. Totuși, există și o „a doua moarte”, adesea înțeleasă ca osândă veșnică, dar care poate fi văzută și ca moartea biologică. Cel care a depășit deja prima moarte – adică frica, egoismul și iluzia controlului – o înfruntă pe a doua fără teroare. Sfântul Francisc de Assisi exprimă asta în Cântarea Fratelui Soare, lăudând pe cel care primește moartea în Dumnezeu.
Apocalipsul afirmă că „învingătorul nu va fi deloc vătămat de moartea cea de-a doua” (Ap 2,11): cel care trăiește în credință și în speranță poate să treacă prin ea fără să fie strivit. Viziunea lui Ezechiel ne învață că învierea începe deja acum: Dumnezeu nu așteaptă moartea noastră pentru a ne dărui viața veșnică, ci o oferă deja în prezent, dacă îl primim pe Duhul său. Adevărata întrebare este: vrem să rămânem oase uscate sau să ne lăsăm reanimați de viața adevărată?
* * *
Publicăm sinteza celei de-a cincea meditații a predicatorului Casei Pontificale care conduce exercițiile spirituale făcute Curiei Romane în Aula „Paul al VI-lea”. Călugărul capucin subliniază că se poate trăi prezentul, experimentând învierea, dacă se încredințează lui Cristos suferințele și rănile, în loc de a căuta remedii în idoli falși.
Adevărata provocare a drumului nostru nu este numai să trecem prin moarte, ci să recunoaștem că viața veșnică începe deja aici. Adesea ne înșelăm că există numai două categorii de persoane: cei vii și cei morți. Evanghelia lui Ioan, cu învierea lui Lazăr, provoacă această viziune: adevărații morți nu sunt cei care încetează să respire, ci și cel care este blocat de frică, de rușine și de control. Lazăr, înfășat în fâșii de pânză care limitează orice mișcare, ne reprezintă pe noi toți când ne lăsăm sufocați de așteptări și scheme rigide, pierzând contactul cu libertatea noastră interioară.
Marta și Maria, în fața morții fratelui, exprimă o credință condiționată: „Dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In 11,221). Această mentalitate reflectă ideea unui Dumnezeu care ar trebui să intervină mereu pentru a ne cruța durerea. Însă Isus nu a venit să elimine suferința, ci s-o transforme: „Eu sunt învierea și viața” (In 11,25). Așadar, adevărata întrebare nu este dacă vom muri, ci dacă trăim deja cu adevărat, în încrederea în Cristos și în cuvântul Său. Această provocare reiese și în episodul femeii care avea hemoragie, o femeie bolnavă de doisprezece ani care, cu toate acestea, îndrăznește să atingă mantia lui Isus pentru a căuta vindecarea (Mc 5,25-34). Condiția sa reprezintă întreaga omenire: căutăm remedii, căutăm viață, dar adesea ne încredințăm unor idoli falși care ne lasă goliți. Numai contactul cu Cristos poate aduce o vindecare adevărată, care nu este numai fizică ci interioară: capacitatea de a ne încredința și de a ne simți primiți.
Isus îi spune: „Fiică, credința ta te-a mântuit” (Mc 5,34), arătând că mântuirea nu este o intervenție externă a lui Dumnezeu, ci se exprimă în capacitatea de a ne deschide la prezența sa. Același lucru este valabil pentru spovadă și pentru orice experiență de reconciliere: nu este suficient un act formal, este nevoie ca inima noastră să redescopere încrederea într-un Dumnezeu care ne vrea cu adevărat vii. Semnul lui Lazăr și vindecarea femeii care avea hemoragie ne pun o întrebare radicală: suntem muribunzi care așteaptă sfârșitul sau vii care deja au început să experimenteze învierea? Viața veșnică nu este numai o răsplată viitoare, ci o realitate pe care putem s-o alegem deja acum, trăind cu libertate, speranță și încredere în Dumnezeu care ne cheamă la plinătate. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Patrașcu pentru Ercis.ro)
