Bartolo Longo și pr. Emil Kapaun între viitorii sfinți

26.02.2025, Vatican (Catholica) - Papa Francisc a autorizat promulgarea mai multor decrete pentru Cauzele Sfinților, permițând, între altele, înaintarea cauzelor de canonizare a laicului italian Bartolo Longo, „Apostolul Rozariului”; a pr. Emil Kapaun, capelan militar american; a „medicului săracilor”, venezueleanul José Gregorio Hernández Cisneros. Printre noii venerabili se numără Salvo D’Acquisto, carabinierul care și-a oferit viața pentru a salva un grup de persoane de la represaliile naziste.

Sunt istorii de excelență umană înainte de a fi în mod deosebit creștine, adesea de pur eroism, cele care reies din noile canonizări și beatificări. Și în decretele semnate luni, 24 februarie 2025, de Papa Francisc – care l-a primit la Policlinica Gemelli, unde este internat de mai multe zile, pe Cardinalul secretar de stat Pietro Parolin, și pe substitut, Arhiepiscopul Edgar Peña Parra – strălucesc figurile a doi viitori sfinți, un italian și un venezuelean, foarte îndrăgiți în țările respective.

Apostolul Rozariului de la Pompei

Bartolo Longo este foarte legat de Preasfânta Fecioară Maria de la Pompei. A trăit între jumătatea secolului al XIX-lea și primele decenii din secolul al XX-lea, originar din Latiano (Puglia). Cel care va deveni un apostol al Rozariului trăiește o primă fază a vieții cu o suferință interioară foarte acută. În timpul studiilor de jurisprudență la Napoli se apropie pentru câtva timp de spiritism pentru a regăsi după aceea credința grație ajutorului câtorva preoți. Se aprinde în el dorința de a promova opere de caritate și, devenind administrator al bunurilor contesei Marianna Farnararo, rămasă văduvă cu cinci copii mici, lucrează pentru ca oamenii săraci care trăiau pe terenurile nobilei femei în Valle di Pompei să aibă o viață mai demnă.

În 1875 duce la Pompei o imagine a Preasfintei Fecioare Maria și în 1876 începe construcția sanctuarului destinat să devină loc de cult mondial, consacrat Preasfintei Fecioare Maria a Rozariului la 7 mai 1891. Bartolo Longo se căsătorește cu contesa și împreună donează proprietatea sanctuarului Papei Leon al XIII-lea, care le lasă soților administrarea. Pentru viitorul fericit este începutul unei noi vieți de devoțiune totală față de Fecioară, pe care o exercită și cu o intensă muncă de scriere și difuzare de cărți, broșuri și reviste. Moare în 1926; Papa Ioan Paul al II-lea îl ridică la cinstea altarelor în 1980.

Cererea de canonizări

Tocmai această enormă răspândire a devoțiunii mariane izvorâtă din Sanctuarul de la Pompei l-a făcut, în 2024, pe Arhiepiscopul prelat și delegat pontifical al sanctuarului, Tommaso Caputo, împreună cu Episcopul de Acerra, Antonio Di Donna, președinte al prelaților din Campania, să ceară Papei canonizarea Fericitului Bartolo Longo. O cerere asemănătoare a fost adresată Papei Francisc și de Cardinalul Arhiepiscop emerit de Caracas, Baltazar Enrique Cardozo – sprijinită de Episcopi din diferite țări latinoamericane, dar și din SUA și Spania – pentru José Hernández Cisneros, un medic venezuelean care a trăit între 1864 și 1919, a cărui faimă de „medic al săracilor” s-a răspândit de mulți ani la nivel internațional. Primind aceste cereri, Papa, informează Dicasterul pentru Cauzele Sfinților, „a decis să convoace un consistoriu cu privire la următoarele canonizări”.

Cămașă albă, franciscan în inimă

Pentru cei care îl cunoșteau, era sfânt deja în viață. Jose Gregorio Hernández Cisneros, originar din Isnotú, în statul Trujillo din Venezuela, după studiile regulamentare decide să se înscrie la medicină la Universitatea din Caracas. Studiază și la Paris și Berlin și se specializează în microbiologie și bacteriologie, histologie normală și patologică și fiziologie experimentală. Dorește cu putere să devină preot, dar el care se pregătește să îi îngrijească pe ceilalți are în sănătate un punct slab. Oricum aderă la Ordinul Franciscan Secular și cu dedicarea unui consacrat abordează profesia medicală, preferându-i pe cei care sunt fără mijloace. Îl numesc repede „medicul săracilor”, de la care nu numai că nu ia bani, ci adesea le plătește medicamentele. Și tocmai când ieșea dintr-o farmacie din Caracas, în iunie 1919, unde cumpărase medicamente pentru o pacientă bătrână, a fost lovit de o mașină, murind după aceea în spital. A fost proclamat fericit în 2021 și rămășițele sale pământești sunt venerate în biserica „Nostra Signora della Candelaria” la Caracas.

Curajul mai mare

În decretele care Papa Francisc a autorizat să fie promulgate sunt alte două figuri unite de același destin care împletește eroism, dramă și credință. Prima istorie se referă la Salvo D’Acquisto, tânăr carabinier napolitan, născut în 1920, care la 18 ani intră în arma carabinierilor. Între ‘40 și ‘42 este trimis în Libia unde arată cu sinceritate convingerile sale atât prin corectitudinea morală, cât și prin gesturile cu care o însoțește, semnul crucii în public sau recitarea Rozariului. Devenit vice-brigadier, este trimis la secția din Torrimpietra. După armistițiul din 8 septembrie 1943, la 22 septembrie un pluton nazist – de acum dușman în ținutul italian – ajunge la Torre di Palidoro, situat în teritoriul cazărmii. Câțiva soldați găsesc și forțează în mod neatent niște lăzi care conțineau grenade, provocând o explozie care ucide un militar și rănește alți doi.

Comandatul bănuiește că este un atentat și îl arestează pe Salvo D’Acquisto care, în absența superiorului, în acea perioadă era la comanda secției de carabinieri. Vice-brigadierul explică în mai multe rânduri că a fost vorba de un accident tragic, însă naziștii decid represalii și arestează 22 de persoane, le constrâng să sape o groapă mare și pregătesc să le împuște, când Salvo D’Acquisto se autoacuză ca unic responsabil pentru cele întâmplate, oferindu-se în schimbul eliberării tuturor celorlalți. Carabinierul de 23 de ani este împușcat pe loc în timp ce ostaticii reușesc să își salveze viața. A fost o decizie, se recunoaște în decretul care îl definește „venerabil” pe Salvo D’Acquisto, nedictată de „un simplu act de solidaritate civică și de filantropie seculară”, ci inserată „într-un stil de viață în mod conștient și coerent creștin”.

Mereu în prima linie

Cealaltă istorie se desfășoară și ea într-un scenariu de război. Emil Joseph Kapaun este un american din Kansas, unde se naște în 1916 într-o familie de origine boemă foarte religioasă. În el se maturează vocația la preoție, studiază în seminar și în ‘41, după intrarea Statelor Unite ale Americii în război, se înrolează drept capelan militar. În 1944 este trimis în regiunea indo-birmană apoi, la izbucnirea conflictului în Coreea, pr. Kapaun ajunge acolo cu unitatea sa militară. În timpul bătăliei de la Unsan, la 1 noiembrie 1950, aproape de granița cu Coreea de Nord, capelanul refuză să fugă și rămâne în zona de război pentru a-i putea ajuta pe cei răniți.

Fiind prins, este închis în lagărul din Pyokton, unde desfășoară o activitate de apostolat în mijlocul suferințelor și privațiunilor altor 3.500 de deținuți. Lipsa de hrană și haine și unele probleme fizice induse de precaritatea închisorii îl slăbesc până când, în săptămâna de după Paștele din ’51, se prăbușește la pământ și polițiștii chinezi, care au luat locul coreenilor în controlarea lagărului, îl trimit la „Casa morții”, o structură în care prizonierii sunt lăsați fără apă, mâncare și îngrijiri și unde slujitorul lui Dumnezeu, acum „venerabil”, se stinge la 23 mai 1951.

Noii venerabili

În decrete se vorbește și despre virtuțile eroice ale trei noi venerabili. Spaniolul Michele Maura Montaner, născut în 1843 și decedat în 1915 la Palma de Mallorca, Spania, a fost preot diecezan și fondator al Congregación de las Hermanas Celadoras del Culto Eucaristico. Predicator neobosit de misiuni populare, fondează și ziarul El Áncora pentru a înfrunta ateismul, alegere care îi provoacă persecuții din partea regimului de atunci. Se dedică pentru formarea preoților și în apostolatul muncitorilor.

Contemporan cu el este un alt preot diecezan, italianul Didaco Bessi, fondator al Congregației Surorilor Dominicane ale Sfintei Maria a Rozariului, care s-a născut și a trăit la Iolo între 1856 și 1919. Stilul său pastoral are ca pilastru îngrijirea familiilor, promovarea umană și educația. Se adresează în mod prevalent fetelor care nu erau trimise la școală și încă de mici obligate să împletească paie pentru confecționarea pălăriilor. Școala pentru fetele sărace este una din primele sale activități, inspirată de o viziune foarte modernă pentru care a instrui nu înseamnă simplă transmitere de informații, ci a-i ajuta pe tineri să ajungă la o plinătate umană și spirituală.

Laica poloneză Cunegonda Siwiec s-a născut și a trăit la Stryszawa – Siwcówka între 1876 și 1955; la 20 de ani – cu o căsătorie prevăzută – decide să se dăruiască lui Dumnezeu aderând mai înainte la Ordinul terțiar carmelitan și dedicând energii în diferite forme de apostolat. Oferă un teren moștenit pentru a construi acolo un centru pedagogic-educativ pentru tineri și adulți, o școală obișnuită, pe care ea, fată fără posibilitate de a studia, nu a putut să o frecventeze. Cu o evlavie mare față de Euharistie, „Kundusia”, cum este numită în mod familiar, începe să simtă îndeosebi după Împărtășanie „locuțiuni interioare”, revelații din partea lui Isus, a Preasfintei Fecioare Maria și a sfinților, pe care în 1942 le destăinuiește duhovnicului său, care transcrie mesajele până la moartea viitoarei venerabile. Cu sănătatea care treptat se înrăutățește, Kundusia decide să își ofere viața pentru repararea păcatelor și devine rapid punct de referință spirituală pentru multe persoane. (material Vatican News tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)

Sursa: Ercis.ro