Cardinalul Piacenza a deschis lucrările celui de-al XXXIV-lea curs despre forul intern
05.03.2024, Vatican (Catholica) - Una dintre erorile fundamentale ale timpului nostru, „tipică ideologiei progresului”, este aceea de a fi convinși că „generațiile trecute, până acum, nu au înțeles ce este cu adevărat Biserica” sau că au fost „prea temătoare și prea puțin «iluminate» în reformarea ei”. Subliniază acest lucru Cardinalul penitențiar major Mauro Piacenza în lectio magistralis pe care o ținut-o în această luni după-amiază, cu tema: „A reporni de la Spovadă pentru a fi «pelerini ai speranței»” cu ocazia deschiderii lucrărilor celui de-al XXXIV-lea curs despre forul intern. La întâlnirea care se desfășoară până vineri, 8 martie 2024, în palatul roman al Cancelariei, participă circa cinci sute de preoți și candidați la ordinele sacre și alții conectați de la distanță. L’Osservatore Romano a publicat următoarele pasaje din intervenția Cardinalului, traduse de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro:
Mai puțin de zece luni ne despart de deschiderea Jubileului 2025, care, ca orice eveniment jubiliar, va avea în centru dubla dimensiune a pelerinajului ad Petri Sedem și a Sacramentului Reconcilierii. Chiar dacă mijloacele de comunicare vorbesc foarte puțin despre acest al doilea aspect – fie din cauza incompetenței obiective, fie a cenzurii voluntare -, noi știm cât de central este el, ba chiar determinant, și cât de mult reprezintă motivația autentică a Jubileului care, altminteri, ar fi un non-sens. De fapt, reconcilierea sacramentală cu Dumnezeu și cu Biserica este fundamentul oricărei alte posibile reconcilieri: cu noi înșine, cu frații, cu societatea și cu istoria. Pentru acest motiv este necesar mereu: „A reporni de la Spovadă, pentru a fi pelerini ai speranței”.
Spovada este o adevărată „nouă creație”, unica reînnoire adevărată de care omul are nevoie încă și întotdeauna. Îmi vin în minte, în această privință, două exemple, unul artistic și unul teologic, care pot fi utile pentru a înțelege ceea ce afirmăm. Primul se referă la marele Michelangelo, de a cărui operă extraordinară ne putem bucura zilnic. Michelangelo a reluat concepții antice ale misticii și filozofiei creștine și, cu privirea artistului, vedea deja în piatra care se afla în fața lui imaginea-călăuză care, în ascuns, aștepta să fie eliberată și scoasă la lumină. Misiunea artistului – conform lui – era numai aceea de a „da la o parte” ceea ce încă acoperea imaginea. Michelangelo concepea acțiunea artistică autentică drept o „readucere la lumină”, o repunere în libertate, nu ca un a face. Sacramentul Reconcilierii poate să fie interpretat exact în acest mod: Domnul, sculptor divin, îl eliberează pe penitent de toate „zgurile inutile”, care s-au sedimentat în el din cauza păcatului, și „eliberează”, scoate în evidență, iarăși și întotdeauna, pe omul nou, făcut după chipul și asemănarea sa!
Al doilea exemplu teologic îl scot din opera Sf. Bonaventura. Și el explică drumul prin care omul devine în mod autentic el însuși, inspirându-se din comparația cu creatorul de imagini, adică sculptorul. Sculptorul nu face ceva, spune marele teolog franciscan. Opera sa este în schimb o ablatio: ea constă în a elimina, în „a da la o parte” ceea ce este neautentic. În această manieră, prin ablatio, iese în evidență nobilis forma, adică figura prețioasă. Tot așa și omul, ca să strălucească în el imaginea lui Dumnezeu, trebuie mai ales și înainte de toate să primească acea purificare, prin care sculptorul, adică Dumnezeu, îl eliberează de toată zgura care întunecă aspectul autentic al ființei sale. Numai lăsând să lucreze în noi milostivirea divină poate să răsară soarele speranței: nimeni nu se poate „auto-sculpta”. În acest sens, Spovada ne face pelerini ai speranței, pentru că ne dăruiește certitudinea de a fi reînnoiți încontinuu de har, de a fi iarăși „sculptați” mereu, eliberați de Dumnezeu, care face să iasă în evidență „chipul și asemănarea” sa în fiecare om botezat.
Adesea se vorbește despre „reformă” a Bisericii, dar ce înțelegem exact cu acest termen? Ce este adevărata reformă? Pentru ce mulți speră în „reforma” mereu invocată? Desigur, este un fapt foarte pozitiv că se speră în „reforme”, pentru că înseamnă că oamenii așteaptă ceva de la Biserică. Așteaptă să fie diferită de lume, să fie mai dreaptă, mai adevărată; așteaptă să fie un loc de reconciliere și de speranță, în care omul să poată, în sfârșit, să întâlnească acea pace, acea comuniune și acea împlinire, pe care inima sa o dorește atât de mult. Una dintre erorile fundamentale ale timpului nostru, tipică ideologiei progresului, este aceea de a fi convinși că generațiile trecute, până acum, nu au înțeles ce este cu adevărat Biserica; sau că au fost prea temătoare și prea puțin „iluminate” în reformarea ei.
Această convingere iluzorie, în afară de faptul că nu are niciun fundament, în realitate, este profund nerespectuoasă față de două mii de ani de creștinism și de sfințenie, de doctrină și teologie, de istorie și de caritate. Suntem siguri că reforma Biserici este „operă a noastră”? Tot ceea ce fac oamenii poate să fie chiar eliminat de alți oameni. Tot ceea ce provine dintr-un gust uman, poate să nu placă altora. Tot ceea ce decide o majoritate poate să fie abrogat de o altă majoritate. O Biserică ce „se odihnește” asupra deciziilor unei majorități devine o Biserică pur umană; redusă la nivelul a ceea ce este plauzibil, rod al propriei acțiuni și al propriilor intuiții și opinii. Atunci opinia subiectivă înlocuiește credința.
O Biserică „reformată” în acest mod, o Biserică făcută de gustul oamenilor, la sfârșit va avea numai gustul de „noi înșine”, care, adesea nu este plăcut celorlalți și foarte repede revelează propria micime. Ar fi o Biserică retrasă în domeniul uman, empiric, controlabil, măsurabil, lipsită de noutatea indispensabilă a lui Dumnezeu și așa de pur umană, foarte departe și de idealul visat de mulți, incapabilă să dăruiască speranță și capabilă în schimb să genereze conflicte, ciocniri. Nu avem nevoie de o Biserică mai umană, ci de o Biserică mai divină, care să fie capabilă, prin membrii ei, mereu reînnoiți de har, să facă să strălucească lumina lui Dumnezeu în umanul de fiecare zi.
În sfârșit, nu în cele din urmă, tot în șir de „reforme” și de „majorități”, mi se pare necesar să amintesc că Biserica nu este numai micul grup de „laici angajați” (sau „adulți”); Biserica nu este nici numai ansamblul, mare sau mic, al celor care în ziua Domnului se adună, convocați de Duhul Sfânt, pentru a celebra Euharistia, chiar dacă aceștia o reprezintă. Biserica este mai mult decât ierarhia sa: mult mai mult decât Papa, decât Episcopii și decât preoții, decât toți cei care sunt împodobiți cu ordinul sacru.
Toți aceștia fac parte din Biserică, dar respirația lui communio de care suntem făcuți părtași prin credință și Botez este mult mai amplă, depășește limitele spațiului și ale timpului, ajungând chiar și dincolo de moarte. Așadar, nu numai „majoritățile ocazionale”, care se formează ici sau acolo în Biserică, decid Fața sa, natura sa și Adevărul pe care Cristos i l-a încredințat în Revelația Divină!
