Cardinalul Piacenza: Indulgențele, medicament pentru suflet
23.03.2023, Vatican (Catholica) - În cadrul celui de-al XXXIII-lea Curs despre Forul Intern al Penitențeriei Apostolice care se desfășoară până la 24 martie 2023, destinat preoților și celor care urmează să primească ordinele sacre, Cardinalul Mario Piacenza, penitențiar major, articulează lectio a sa cu titlul „Darul indulgenței: în inima misterului Răscumpărării” oprindu-se asupra indulgenței din punct de vedere doctrinar, istoric și spiritual-pastoral. Luând în considerare faptul că credința catolică este supusă, afirmă Cardinalul, numeroaselor „reducții” care au dus, cu trecerea timpului, la comiterea multor erori, este necesar de reafirmat faptul istoric al Întrupării pentru a evita orice tendință gnosticizantă sau explicit gnostică.
În mod specific, Cardinalul explică faptul că „din prea multe părți, sirenele din lume sună la unison pentru ca credința în Cristos Înviat să nu se reducă la un deism vag”, o vagă „senzație terapeutică”, restrângând judecata de adevăr și de bine numai la subiect și la propria „simțire schimbătoare”. Biserica, precizează el, este „prima păzitoare” a abundenței de milostivire a lui Cristos, „actualizată și reînnoită veșnic în Sacramentul Reconcilierii”. Cardinalul Piacenza subliniază că „utilizând autoritatea apostolică pe care Cristos însuși i-a conferit-o, Biserica, în mod înțelept și prudent, ia din comoara Milostivirii divine nu numai iertarea păcatelor comise de credincioși după Botez ci și iertarea pedepselor temporale legate de ele”.
Atenția Cardinalului se oprește asupra acelor „indulgențe parțiale” sau „obișnuite” care revelează o legătură constantă cu Dumnezeu, o privire perenă spre cer: o invocație, un gest penitențial, citirea unui verset din Scriptură, un act de caritate. Tocmai acest aspect de relație este remarcat: „Indulgențele mențin desigur o valoare de ispășire, dar este mereu oportun să se evidențieze și aspectul lor prețios relațional, spiritual, așadar de sprijin pentru drumul personal de sfințire”. De asemenea, ele întăresc comuniunea sfinților, pentru că pot fi aplicate și pentru frații noștri răposați, aflați încă pe drum de purificare spre viziunea beatifică deplină. „În acest sens, indulgențele străbat și aproape rup limitele spațio-temporale ale acestei existențe a noastre pământești și sunt ca o anticipare a vieții de înviați”.
Tot despre reducționisme vorbește Cardinalul Piacenza când aprofundează punctul de vedere istoric al indulgențelor: există unii care neglijează să ia în considerare limitele, dacă nu abuzurile, care au existat în acest domeniu și există unii care demonizează folosirea lor, dorind stingerea lor. Printr-un excursus din primul secol, când creștinii înalță rugăciunile lor pentru cei răposați, se ajunge la secolul al XI-lea când se întâlnesc adevăratele indulgențe. Fenomenul „monetizării” indulgențelor trebuie desigur deplâns, afirmă Cardinalul, deși oarecum se explică ținând cont de contextul cultural, social și religios care prevedea ca normal și oportun să se garanteze mântuirea veșnică și sacrificând patrimonii uriașe. O altă precizare pe care o face Cardinalul se referă la tentația de „a arhiva și a reduce la tăcere rapid tema indulgențelor, în numele unui ecumenism înțeles greșit cu comunitățile din Reformă”.
În ultima parte a lectio, Cardinalul Piacenza subliniază câteva trăsături ale milostivirii și iertării: „Nu este milostivire a minți cu privire la păcat și cu mult mai mult nu este milostivire a-i lăsa pe credincioși în stare de păcat din cauza leneviei duhovnicului în a-i vorbi credinciosului, ca părinte autoritar și medic atent. Numai o milostivire greșit înțeleasă, lipsită de realism creștin, poate abdica de la misiunea foarte gravă de judecător și de medic pe care Cristos o încredințează apostolilor și succesorilor lor. Pe care Cristos o încredințează fiecărui duhovnic”. Dialogul fratern și paternitatea spirituală autentică sunt căile pe care fiecare preot le are pentru a realiza „obligația gravă de a-l avertiza pe păcătos cu privire la gravitatea propriei condiții”: dacă nu ar face aceasta, ar răspunde el însuși despre aceasta în fața lui Dumnezeu. Fundamentul este parresia evanghelică, pentru ca indulgența să fie cu adevărat un medicament pentru suflet. De fapt, conclude Cardinalul Piacenza, există o singură condiție pentru a primi indulgența plenară, care poate fi recunoscută în comuniune: în comuniunea sacramentală, prin Pocăință și Euharistie; în comuniunea în credința unică, prin Crez; în comuniunea ierarhică, prin rugăciunea pentru persoana și după intențiile Pontifului Roman. (material Vatican News, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
