Interviu cu excelența sa dr. George Bologan, ambasadorul României în Italia
04.09.2021, Oradea (Catholica) - Ambasadorul României în Italia, Malta și Republica San Marino, ctitor al bisericii greco-catolice din Haieu – Băile „1 Mai”, este cel care l-a învățat pe Papa Ioan Paul al II-lea să citească în limba română pentru a-și rosti discursurile călătoriei apostolice în țara noastră (7-9 mai 1999). Biroul de presă al Eparhiei de Oradea a realizat și publicat un interviu cu ambasadorul.
– Vizita primului Suveran Pontif în România, în anul 1999, a fost un eveniment istoric marcant pentru „țara punte dintre Orient și Occident, punct de răscruce între Europa Centrală și Orient”, pe care însuși Papa Ioan Paul al II-lea o îndemna să fie „protagonista unei noi perioade de entuziasm și curaj”. Excelența Voastră, colaborator apropiat al Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, pe atunci student la Propaganda Fide din Roma, cum descrieți astăzi acea vizită?
– Papa Ioan Paul al II-lea impresiona prin privirea care pătrundea universul lăuntric al interlocutorului și provoca reacții profunde. Realizai că omenirea are un „purtător de cuvânt”, că tinerii sau cei fără voce și marginalizați nu sunt singuri. Scepticismul că lumea este în derivă, că a devenit prea încărcată de ură și plină de nefericire, era înfrânt de o variantă pe care Suveranul Pontif o oferea, de înțelegere a rolului implicării fiecăruia, bazându-se pe o regenerare morală a politicii, a relațiilor interpersonale etc.
Eram în perioada preaderării la NATO și UE, nu aveam doar prieteni, unii ne priveau cu scepticism, însă privirea scrutătoare a Papei Ioan Paul al II-lea a văzut valoarea lăuntrică a poporului român. Orice analist poate să confirme, făcând o comparație a mesajelor diferiților șefi de stat și de guvern ale țărilor aliate sau prietene României, că discursurile Papei Ioan Paul al II-lea au fost de departe pline de substanță, de emoție și de încredere pentru români.
Pe scurt, vizita a fost providențială, dincolo de aspectul politic, ecumenic, confesional și de valoarea istorică.
– Ca semn vizibil (puțin spus), ați dorit ca în Eparhia de Oradea, mai precis în Băile „1 Mai” – Haieu să fie ridicată o biserică în cinstea vizitei Sf. Papă Ioan Paul al II-lea în România. Ceea ce s-a și împlinit, în mai puțin de doi ani, cu binecuvântarea Preasfințitului Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, în vremea eroicului cardinal Alexandru Todea, a ÎPS Mitropolit Lucian Mureșan și sprijinul postului de televiziune Telepace din Italia. Un vis deloc comun pentru un tânăr… ce rădăcini, elan sau valori au stat la baza lui?
– Dacă ești mișcat de idealuri și motivat de credință poți împlini aproape orice proiect, mai ales când pe drumul vieții, asemeni ucenicilor pe drumul către Emaus, întâlnești prieteni temerari care te susțin în sădirea roadelor bune. Pe de altă parte am dorit această biserică ca semn al unui moment istoric și simbol al credinței și istoriei. În anumite perioade de istorie se construiau lăcașuri de cult pentru a exprima recunoștința față de Providență fiindcă s-a atins un anumit obiectiv sau împlinit un deziderat sau s-a depășit cu bine o încercare. Acele biserici astăzi poartă în ele o istorie, readuc în memoria neamurilor sau ale comunităților locale evenimente care au schimbat destine și ne pot inspira.
Prima vizită a unui Papă în România nu a fost un moment oarecare, pus pe o agendă, care, odată închisă a devenit un obiect de arhivă. Să rememorăm atmosfera de credință: parcă era o serbare și o pace în toată România, indiferent de confesiune. Străzile erau animate de oameni senini, nu de oameni încrâncenați. Un moment inedit surprins de toată mass-media din lume, la slujba cu Patriarhul Teoctist s-a strigat „Unitate!” A fost și este un deziderat care încă nu a fost preluat de cei în măsură să stea laolaltă și să împlinească cuvintele lui Cristos din Evanghelia lui Ioan 13,34.35, pentru ca toți să fie una pentru ca lumea să creadă (In 17,22).
– Tânărul cu un vis măreț împlinit de atunci este astăzi ambasador și totodată fiu al satului unde a trăit cu certitudine într-o „geografie sacră” (cf. M. Eliade). Cum v-au ghidat „valorile spirituale ale poporului român” despre care vorbiți adesea în tot ceea ce realizați și reprezentați?
– Funcțiile vin și trec, nu ele ne definesc ca oameni. Important e să încercăm să ne facem bine treaba acolo unde ne aflăm fiecare. În copilăria mea, când programul la tv era de două ore pe zi, aveam timp suficient să citesc sau să fiu curios să aflu cât mai multe de la cei mai în vârstă care deseori duminică după-amiaza se adunau în stradă sau iarna se frecventau în case și vorbeau despre istoria locurilor, despre evenimentele din cele două războaie mondiale, sosirea comunismului, trecerea sub presiune și intimidare de la o confesiune la alta, despre obiceiurile și tradițiile locului. Viața satului de atunci se desfășura în jurul bisericii și mai erau câțiva activiști de partid care organizau muncă voluntară duminica, însă observam cum în duminicile stabilite de reprezentanții partidului unic pentru munca voluntară oamenii erau mult mai determinați să meargă la biserică.
Am admirat foarte mult coerența unor persoane printre care și bunicii mei și a familiei extinse, care au rămas statornici în credința lor, convinși că va veni momentul în care vor putea să își mărturisească public identitatea de români ardeleni greco-catolici. De asemenea, am fost fascinat de tăria caracterului unor preoți greco-catolici foști deținuți politici, a unor intelectuali fini (printre care fii fostului preot Marta) și a preotului ortodox Pop Valentin, fost slujitor vrednic în Haieu, respectuos față de tradițiile comunității greco-catolice, care vorbea mereu cu mult respect despre rolul Bisericii Unite în emanciparea națională și suferințele comune din închisorile comuniste. În preajma acestor oameni de caracter am pătruns istoria nemăsluită, am învățat să disting lucrurile importante de banalități și să constat mai atent diferențele și importanța lor, dar mai mult ca orice am încercat să îmi însușesc înțelegerea dinamicii comunității umane și a înțelepciunii.
Oamenii aceia nu aveau multe diplome, cele obținute erau pe merit și cu sacrificiu, alții aveau o educație care impunea respect pentru adevăr și valorile universale, știau să dea preț lucrurilor. Astăzi avem în jurul nostru oameni nu cu o diplomă ci cu două, trei, care nu sunt abili să profeseze ce au studiat, pocesc limba română și nu au nici un respect pentru valorile neamului și nici pentru cele universale, însă au tupeul să se pronunțe și să pretindă respect.
– Ce au însemnat aceste (mai bine de) două decenii de la vizita Sfântului Papa Ioan Paul al II-lea pentru România, încurajată a fi «protagonistă a unei noi perioade de entuziasm»?
– Vizita a avut mai multe componente. Dacă vă referiți la dialogul ecumenic, cred că se putea face mai mult în acești 20 de ani dacă nu s-ar fi înlocuit pe alocuri chiar excesiv teologia cu o anumită rigiditate care reduce esența creștinismului. Totuși, scepticismul că nu este posibil dialogul ecumenic sau să avem modele de unitate, a fost demontat. Creștinismul are nevoie de unitate, neînțelegerea acestui imperativ este un risc. Dacă acel entuziasm s-ar fi întreținut la același nivel poate am fi reușit să reinventăm o parte a spiritualității comune. Din perspectivă europeană și datorită mediatizării puternice, vizita a însemnat foarte mult, i-a ajutat pe cei din vest să ne cunoască mai bine, să întâlnească esența ființei românești, să înțeleagă că România este parte din inima Europei.
– Cu ce gânduri participați la evenimentul de re-sfințire a bisericii greco-catolice din Băile „1 Mai” care va avea loc pe 4 septembrie 2021, în urma lucrărilor de renovare realizate, la exact două decenii de la sfințirea lăcașului de cult și totodată de la vizita istorică a primului Suveran Pontif în România?
– Orice biserică este un izvor care irigă umanitatea pentru rodirea spirituală. Bineînțeles că efectul este dat și de pregătirea și implicarea celor care păstoresc o comunitate și la acest capitol s-a stat bine, preotul Vasile Pâncotan și acum preotul Ștefan Madarasi, oameni spirituali și cu o pregătire multidisciplinară care oferă autoritatea necesară de a fi alături de cei care doresc să își cunoască rostul și să își cultive și întărească sufletul. Personal sunt convins că biserica zidită poate fi un loc al întâlnirii, dar cred că orice om credincios sau necredincios dacă intră și din curiozitate într-un spațiu sacru, poate să iasă cu propuneri mai bune.
Mulți au nevoie să se exprime tainic, discret, să își ușureze greutățile și să își croiască destinul spiritual, nu doar cel economic sau de carieră. Chiar dacă trăim timpul tehnicii, omul are nevoie și de altceva: de locurile în care să regăsească ordinea lumii și răspunsuri la problemele existențiale. Din perspectiva semnificației locale, biserica cinstește onoarea înaintașilor, a celor care au dovedit putere de caracter și au rămas statornici în credință fără să cadă sub presiunile unui regim străin de credință și de neam, cei care ne-au precedat și istoria acestor locuri au continuitate prin acest loc de închinare.
Construcția este localizată în zona metropolitană Oradea, într-o stațiune balneară cu tradiție, proiectul arhitectonic se inspiră din Catedrala Blajului, un simbol de spiritualitate și cultură cu semnificații pentru tot ceea ce suntem azi ca popor. Dincolo de reperul spiritual și de arhitectură, construcția este o expresie a diversității și armoniei interconfesionale.
– Vă mulțumim!
