Lansarea volumului de poeme „Anotimpul tăcerii” de Miorița Baciu

15.10.2019, Cluj (Catholica) - Eveniment cultural cu valențe în spiritualitatea Bisericii Greco-Catolice, lansarea la Cluj-Napoca a volumului de poeme „Anotimpul tăcerii”, semnat Miorița Baciu la Catedrala Martirilor și Mărturisitorilor Sec. al XX-lea, în Aula „Fericitul Cardinal Iuliu Hossu” a creat, vineri 11 octombrie 2019, o întâlnire între religie și cultură, între trecut și prezent, îndemnând la meditație asupra pelerinajului pământesc și la rugăciune.

Au fost de față distinse personalități ale mediului universitar și ale spațiului cultural clujean, membri ai clerului greco-catolic, precum și un public iubitor de cuvânt, de lectură, de Dumnezeu, între cei prezenți fiind și aceia care, în diverse împrejurări, în aule universitare, școli sau locașe de cult, au întâlnit-o pe autoarea volumului care, acum, revenind din București în Clujul studenției și al anilor de început de drum, a oferit acest volum ca pe o caldă mărturie de viață – expresie a profundei credințe creștine greco-catolice.

Mulțumind invitatei serii, prof. dr. Miorița Baciu, cea care a prilejuit întâlnirea „asemenea unei oaze de lumină izvorâtă din lumina Domnului”, PS Florentin Crihălmeanu, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, a adresat autoarei cărții „Anotimpul tăcerii” un cuvânt de recunoștință. Preasfinția Sa a evidențiat că, „după căderea regimului ce împiedica practicarea și predarea religiei greco-catolice, distinsa d-nă Miorița Baciu a fost aceea care a condus cu flacăra în mână drumul de reintroducere în școli a religiei confesiunii greco-catolice”, „a însoțit de multe ori profesorii de religie în școli, pentru a face să fie acceptată și confesiunea greco-catolică acolo unde se aflau elevi greco-catolici, a fost și animatoarea relațiilor internaționale cu Franța, Belgia, Spania, ș.a., pe linia învățământului catolic”.

„Consider că suntem în fața unui volum de gânduri ce izvorăsc din sufletul nobil al cărturarului credincios care, privindu-și trăirile de-a lungul firului vieții, la lumina Soarelui dreptății, recitește totul, aș spune – ca în iconografie -, în perspectivă inversă, prin prisma veșniciei, adică, de la Omega spre Alfa, la lumina Celui care este și Alfa și Omega, de aceea, această împletire armonioasă de puternice și uneori frumoase amintiri cu dureroasa și nemiloasa realitate înfierată de cugetarea anticului Vergilius: fugit irreparabile tempus. […] Fără a rămâne în abisul disperării sau a cădea în nihilism, distinsa autoare, ca un autentic teolog, își încheie gândul, ruga, contemplația, cu bucuria speranței, a celei care se recunoaște purtată pe brațele divinei Providențe și de aceea simte nevoia să-I mulțumească Domnului.”

A rostit câteva gânduri prof. univ. dr. Mircea Muthu, de la Facultatea de Litere a Universității Babeș Bolyai, numind volumul „o autobiografie lirică în care ai mereu senzația acestui urcuș extraordinar într-o viață, urcuș care este până la urmă negat de privirea înapoi; orice poezie lirică, text, este de fapt o pânză de cuvinte. Trebuie să existe ceva care să țină pânza respectivă, or acest ceva este mereu provocat de așa-numita suveică, de multe ori este suveica dublă, care se mișcă încoace și încolo. Așa se face că aceste capitole din carte pendulează între prezent – trecut. Prezentul care este în trecut, trecutul care este în prezent și leagă aceste unități plastice într-o unitate. Este vorba de o încercare de a retrăi dintr-o dată și trecutul, și prezentul.”

„O carte care se axează pe trei coordonate: familia, familia năpăstuită – și s-a petrecut năpasta năpastelor în 1946-1948 -, e apoi credința, care te salvează și așa se explică accentele psalmice ale acestei poezii pe care le întâlnim și la Petre Got (nn. soțul autoarei). Există și un fundal, este Maramureșul, această «Irlandă a României» cu arhaicitatea ei, cu atmosfera extraordinară care de fapt constituie seva care alimentează viața acestor oameni. Este o lirică, de fapt, un poem, toată această poezie care se înșiră ca mărgelele pe ață”. Cartea atestă „un extraordinar atașament față de familie, dar epoca pe care copilul de altădată a fost obligat să o trăiască este întreagă în aceste versuri din Anotimpul tăcerii”. Profesorul Muthu a remarcat și faptul că „anotimpul este în primul rând septembrie și trimite la volumul lui Petre Got, «Inima lui septembrie». Există această legătură emoționantă”.

Scriitorul Adrian Popescu, directorul revistei „Steaua”, amintind „puternica tradiție a poeziei creștine existentă în literatura română (Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat) – cam toată marea poezie românească interbelică, dar și cea postbelică se revendică de la acest filon religios”, a numit-o pe Miorița Baciu „o poetă creștină”, dar cu „o intensitate care depășește poezia propriu-zisă”. În fond, „nu este un text strict literar”, ci „are o cristalizare, un suflu lin”, „al Sfântului Spirit” – „este o poezie a șoaptei, nu una a strigătului, sau e un strigăt înăbușit gândindu-ne la suferințele și la temnițele care sunt evocate cu discreție”. Scriitorul a asemănat poezia Mioriței Got cu rugăciunea: „ea nu caută originalitate”, pentru că, „nu poate fi inventată o rugăciune”, ci „merge pe un făgaș cunoscut, cuminte, dar nemuritor. Este o putere care vine dinlăuntru acest mod de a înțelege poezia”; „nu vrea să impresioneze, este o stare de spirit care se comunică firesc, cu sinceritate și convingător. Ea ne convinge; este o liniște sufletească primită din această credință puternică”.

Dr. Anca Cernea, președinta Fundației „Ioan Bărbuș”, a adus o mărturie „ca cititor care caută în primul rând conținutul de adevăr și regăsesc în versurile Mioriței Baciu o frapantă coerență între discurs și viață. Regăsesc și experiența proprie, trăită încă din copilărie în Biserica în catacombe și într-o familie în care și părinții și bunicii au fost deținuți politici”. S-a subliniat că în poemele Mioriței Baciu se regăsesc mulți credincioși greco-catolici care au trăit experiențe similare. O altă mențiune: „Prima parte a volumului, intitulată «Trecutul mereu prezent», ne vorbește despre copilăria autoarei împletită cu persecuția Bisericii și marcată de prezența tatălui ei, pr. Viorel Baciu, erou de război, dascăl cu mare dăruire și mare dragoste pentru literatura și cultura română și mare spirit de jertfă pentru luminarea tinerilor și, mai ales preot greco-catolic clandestin, care a plecat din viața aceasta mult prea devreme din cauza hărțuirii neîncetate a celor fără neam și Dumnezeu. Despre aceste lucruri prof. Miorița Baciu Got a scris volumul «Istoria unui destin confiscat. Tatăl meu, martirul neștiut Viorel Baciu»”.

A luat cuvântul și profesorul Marcel Lucaciu, inspector de limba și literatura română la ISJ Sălaj, care, în încheiere, a spus: „Noul volum este bine cumpănit și atent structurat, pe trei grupaje lirice: I. Trecutul mereu prezent; II. Prezentul de-acum trecut; III. Viitorul firavelor speranțe”. „Atipică și emoționantă, dezinvoltă și spectaculară, duioasă și acidă, Anotimpul tăcerii este o carte despre credință, iubire și speranță, alcătuită, cu fiecare grupaj, după tiparul sensibil al Sfântului Apostol Pavel: «Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea» (I Corinteni, 13). După cum ea însăși mărturisea (cu ocazia lansării acestei cărți), Miorița Baciu respectă legământul făcut, odinioară, în fața poeților Petre Got și Cezar Baltag. Anume acela că «din postura de doctor în filologie, specialist în stilistică și didactică (…), și eu pot să scriu poezie.» E, aici, o demonstrație de virtuozitate lirică și totodată un semn că dragostea pe toate le biruie…”.

În încheiere, a avut, o inspirată intervenție și prof. univ. dr. Mircea Popa, istoric și critic literar. Întâlnirea a fost moderată cu măiestrie de drd. Luigi Bambulea, cercetător științific la Muzeul Național al Literaturii Române. A vorbit la final autoarea volumului, Miorița Baciu, mărturisind că lansarea acestei cărți este „o lansare-confesiune”. A amintit, între altele, anii de început din Clujul tinereții, la Facultatea de Litere și în bibliotecile Clujului din timpul comunismului, „15 ani de visuri, speranțe și studiu intens”, când „fără excepție, în fiecare duminică”, participa la Sfânta Liturghie (în limba latină), unde se împărtășea. „Am purtat Rozariul la gât, zilnic.” Pentru că, în pofida vremurilor marcate de ateism, era „fiica și nepoata unor preoți greco-catolici în catacombe, ani buni fugiți de acasă, urmăriți de Securitate, și care au conceput să nu își trădeze crezul și jurământul dat lui Cristos”.

Sursa: vedeţi aici

Imagini