Papa Francisc: Să scrutăm istoria cu încredere și speranță
11.10.2017, Vatican (Catholica) - „După ce l-am cunoscut pe Isus, noi nu putem face altceva decât să scrutăm istoria cu încredere și speranță”, este convins Papa Francisc, care s-a oprit în cadrul catehezei sale de la audiența generală de miercuri, 11 octombrie 2017, asupra acelei dimensiuni a speranței pe care a definit-o drept „așteptarea vigilentă”. „Isus este ca o casă, iar noi suntem înăuntru, și de la ferestrele acestei case noi privim lumea. De aceea nu ne închidem în noi înșine, nu regretăm cu melancolie un trecut care se presupune aurit, ci privim mereu înainte, la un viitor care nu este numai lucrare a mâinilor noastre, ci este înainte de toate o preocupare constantă a Providenței”.
„Tot ceea ce este opac într-o zi va deveni lumină”, a asigurat Papa Francisc, pentru că „Dumnezeu nu se dezminte pe sine însuși”. „Voința Sa în privința noastră nu este nebuloasă, ci este un proiect de mântuire bine schițat… Motiv pentru care nu ne abandonăm scurgerii evenimentelor cu pesimism, ca și cum istoria ar fi un tren al cărui control s-a pierdut. Resemnarea nu este o virtute creștină. Așa cum nu este pentru creștini să ridice din umeri sau să-și plece capul în fața unui destin care ni se pare inevitabil.”
De fapt, „Isus ne recomandă să-l așteptăm fără a sta cu mâinile încrucișate: ‘Fericiți acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găsește veghind’ (Luca 12,37). Nu există constructor al păcii care până la urmă nu a compromis pacea sa personală, asumând problemele celorlalți. Persoana resemnată nu este un constructor al păcii, ci este un leneș, unul care vrea să stea comod. În timp ce creștinul este constructor al păcii atunci când riscă, atunci când are curajul de a risca pentru a duce binele, binele pe care Isus ni l-a dăruit, ni l-a dat ca pe o comoară.”
Pontiful și-a pornit reflecția de la cuvintele adresate de Isus discipolilor Săi: „Să fie coapsele voastre încinse și luminile aprinse, iar voi fiți asemenea oamenilor care-și așteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine și bate la ușă” (Luca 12,35-36). „Evanghelia recomandă să fim ca niște servitori care nu merg niciodată să doarmă până când stăpânul lor nu s-a întors. Această lume cere responsabilitatea noastră și noi ne-o asumăm în întregime și cu iubire. Isus vrea ca existența noastră să fie harnică, să nu coborâm niciodată garda, pentru a primi cu recunoștință și uimire fiecare nouă zi dăruită de Dumnezeu nouă. Fiecare dimineață este o pagină albă pe care creștinul începe s-o scrie cu faptele de bine.”
„Creștinul nu este făcut pentru plictiseală; mai degrabă pentru răbdare. Știe că și în monotonia din anumite zile mereu egale este ascuns un mister de har… Nimic nu se întâmplă în zadar și nicio situație în care un creștin este cufundat nu este complet refractară iubirii… Dacă rămânem uniți cu Isus, frigul momentelor dificile nu ne paralizează; și dacă și întreaga lume ar predica împotriva speranței, dacă ar spune că viitorul va aduce numai nori întunecoși, creștinul știe că în acel viitor însuși este întoarcerea lui Cristos. Când se va întâmpla aceasta nimeni nu știe, însă gândul că la sfârșitul istoriei noastre se află Isus Milostiv este suficient pentru a avea încredere și a nu blestema viața.”
Sfântul Părinte i-a invitat așadar pe cei botezați: „În fiecare zi a vieții noastre să repetăm acea invocație pe care primii discipoli, în limba lor aramaică, o exprimau cu cuvintele Marana tha, și pe care o găsim în ultimul verset din Biblie: ‘Vino, Doamne Isuse!’ (Apocalips 22,20). Este refrenul oricărei existențe creștine: în lumea noastră nu avem nevoie de altceva decât de o mângâiere a lui Cristos. Ce har dacă, în rugăciune, în zilele dificile din această viață, auzim glasul Său care răspunde și ne asigură: ‘Iată, Eu vin curând’ (Apocalips 22,7)!”
