Andrei Pleşu, invitat la întâlnirile „Şcolii de rugăciune” de la biserica Sf. Vasile cel Mare din Bucureşti
20.02.2014, Bucureşti (Catholica) - În prezenţa unui numeros auditoriu, miercuri seara, 19 februarie 2014, la invitaţia PS Sale Mihai, Andrei Pleşu a fost oaspetele întâlnirilor „Şcoala de rugăciune”, la biserica greco-catolică Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă. Conferinţa omului de cultură – pentru prima dată în interiorul unui lăcaş de cult – a dezvoltat tematici legate de volumul său, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” (Humanitas, 2012). La sfârşitul acestei întâlniri, dialogul care a urmat a fost moderat de decanul Facultăţii de Teologie Greco-Catolică a Universităţii din Cluj-Napoca, pr. dr. Cristian Barta.
Andrei Pleşu a ales să îşi structureze discursul în jurul temei surprizei, a faptului că exegeza parabolelor este întotdeauna marcată de neprevăzut, paradox şi adevăruri care chestionează radical aşteptările noastre. El a punctat astfel câteva aspecte metodologice menite a arăta complexitatea unui peisaj hermeneutic pe care, adesea, îl schiţăm facil în tuşe groase, simpliste. De pildă, exegeza alegorică a sfinţilor Părinţi este indicată de autor ca o schemă clasică de împietrire a gândirii şi de epuizare artificială a unui text: X este Isus, Y este Biserica, Z reprezintă ispitele; cazul este închis… putem trece la următoarea parabolă. Pe scurt, spune Pleşu, „când ai impresia că ai înţeles, de fapt nu ai înţeles nimic”. Parabola ascunde şi dezvăluie în acelaşi timp, „vorbind despre ce nu ştim în termenii lui ceea ce ştim” (Parabolele lui Iisus, p. 77), mijlocind „o corecţie a dislocării generale, o re-situare convenabilă a celor din afară, o re-alocare a adevărului” (p. 49).
Interpretarea parabolelor în spaţiul românesc suferă însă, înainte de lectura cuminte, tributară exclusiv Părinţilor, şi de elementara problemă a traducerii. Andrei Pleşu a vorbit astfel pe larg despre imaginea „copilului” în Evanghelii, în fapt mult mai complexă decât clişeul purităţii celor mici. Printr-un nuanţat excurs filologic, autorul a arătat că în textul originar există patru termeni diferiţi care în româneşte au fost toţi traduşi prin „copil”, dar care ar schiţa însă o imagine ambiguă, cu numeroase penumbre, a copilului. El poate însemna astfel „necopt”, „insuficient educat”, „dependent de altcineva”, iar abia în cel de-al patrulea termen, υἱός (huios), apare înţelesul pozitiv de „fiu”, filialitatea pe care şi creştinul este chemat să o asume. Celebrul „lăsaţi copiii să vină la mine”, ar fi mai corect tradus: „Îngăduiţi-le acestor fiinţe imperfecte, suferinde, să vină la mine”, „Iertaţi-le acest gest”, iar scena se încheie cu Isus punându-şi mâinile pe ei, binecuvântându-i, gestul pe care El l-a mai făcut doar asupra bolnavilor…
Isus nu era un tip amabil, drăguţ, ci adeseori aspru, imprevizibil, radical. El a sfidat aşteptările contemporanilor şi este mereu surprinzător şi pentru cititorii moderni ai Evangheliilor. Traducerile pioase ignoră, de pildă, faptul că acolo unde citim „nebun”, se vorbeşte de fapt de un om prost, nătâng, (v. pilda fecioarelor… „nebune”) iar acolo unde găsim „înţelept/înţelepciune”, ar trebui să citim „pragmatic”, „raţional”, „cu capul pe umeri”. Discursul lui Andrei Pleşu nu a fost în sine provocator pentru simplul fapt că a pus în evidenţă caracterul intrinsec provocator al Evangheliilor şi figura infinit misterioasă a lui Isus din Nazaret.
Întrebările ulterioare i-au dat ocazia autorului să îşi mărturisească perplexitatea şi în faţa altor probleme filosofico-teologice pe care adesea le expediem cu catehismul în mână: putem spune că, având atât de multe lucruri terifiante şi absurde, natura este o creaţie perfectă? S-a tranşat oare problema eternităţii iadului? Este Spiritul Sfânt „regional”, limitat în acţiunea Sa de limitele Bisericii vizibile? Un discurs caracterizat în primul rând de tinereţe: Pleşu observă la un moment dat că Apostolii erau, în esenţă, o gaşcă de tineri care au schimbat lumea din temelii. Şi un discurs ce se deschide spre mister, spre disponibilitatea de a te pune în discuţie, de a fi uimit şi de a pune întrebări. Spre curajul de a spune, citându-l pe Chesterton, că niciun sentiment nu şi-a ascuns Isus… cu o singură excepţie, în acele retrageri bruşte pe munte: veselia.
„Şcoala de rugăciune” este un parcurs de nouă întâlniri lunare, din octombrie până în iunie, dedicate ipostazelor mărturiei creştine în veacul contemporan, propuse începând cu anul 2008. Anul acesta tematica se axează pe mărturia unor personalităţi ale cetăţii creştine, care prin activitatea şi scrierile lor au amplificat sensul clasic al vieţii în Hristos, oferind noi abordări ale spiritului Evangheliei în existenţa celor credincioşi. (Alin Vara pentru VicariatBucuresti.ro)
Imagini
